Program: luni miercuri vineri de la 19.30 la 21  locatie : Tudor Vladimirescu

Eşecul este cheia succesului; fiecare greşeală ne învaţă ceva.  - Morihei Ueshiba

 ”A căuta un maestru trei ani, nu e timp pierdut. ”  - proverb chinezesc

Curiozitatea, ceva launtric sau motivatie personala, imbold impus de alţii (de părinţi în cazul copiilor),
startul, scânteia de a începe şi apoi tăria de a continua. De ce să continui? Până unde?

Sunt frământările de la care plecăm.

Drumul in karate este o cale ce trece prin multe porti, porti ce se ingusteaza
din ce in ce mai mult si lasa urme din ce ince mai adanci.

Mulţi oameni practica Karate, dar puţini sunt aceia care pot să „trăiască Karate", aceasta datorită implicaţiilor psihice enorme ce apar atât în Dojo cât şi în viaţa. Dacă tehnicile de karate pot fi învăţate relativ repede, partea psihică e infinit mai dificilă deoarece, pe lângă o bază psihică puternică, e nevoie de multe alte calităţi: răbdare, pasiune, hotărâre, şi nu în ultimul rând o minte deschisă faţă de tot ce-i în jur.

Cel ce practica Karate în orele de antrenament poate fi un bun karateka; dar cel ce reuşeşte să depăşească graniţele orelor de antrenament, învăţând să practice karate în fiecare clipă armonizându-şi spiritul cu tot ce e în jur, reuşind să pătrundă esenţa KARTE-DO - ului, a învăţat „să trăiască Karate - ul".

Scopul final nu este acela de a învinge, ci de a munci pentru perfecţionarea caracterului prin acumularea experienţei de-a lungul antrenamentelor.

Trecând la partea pragmatică a karate-ului putem afirma că antrenamentul de bază în karate îl reprezintă Kihon-ul acesta reprezentând fundamentul artei marţiale Karate, munca de bază, rădăcinile sau sursa de energie şi de tehnică necesară eficacităţii care ne permite să ne autodepăşim.

Kihon-ul reprezintă bază pentru cele două mari aspecte ale karate-ului: Kumite şi Kata. Din kihon învăţam poziţiile, atacurile, blocajele şi o multitudine de combinaţii de tehnici utile în kumite şi cu aplicaţii în kata.

KIHON reprezinta baza, tehnicile individuale in sine. Pozitii, blocuri, lovituri, toate avand o mare importanta si trebuind insusite corect.

KATA este partea “frumoasa” a antrenamentului. Acum tehnicile de baza vor fi executate intr-o ordine prestabilita si mai ales cu o serie de combinatii. Cand Gichin Funakoshi a pus bazele aceste arte martiale, singurul lucru la care s-a gandit au fost diversele KATA. Pe atunci nu exista KIHON, iar elevii sai invatau tehnicile direct din KATA. Nici KUMITE nu exista pentru ca Funakoshi considera ca este o practica prea agresiva. KATA = FORMA, o tripla forma: o forma de transmitere a informatiei, o forma de antrenament, o forma de lupta fara adversar.

KUMITE reprezinta cea mai “violenta” sectiune a antrenamentului. Aici se realizeaza secvente de atac si de aparare unu-la-unu sau unu-la-mai multi. Scopul este de a-i deprinde pe practicanti sa aplice rapid tehnicile invatate, sa observe “bresele” in apararea adversarului si sa le speculeze rapid si eficient, iar in ultima instanta sa poata face fata unui atac. Spre deosebire de KATA unde ai de infruntat un oponent imaginar, la KUMITE oponentul este real si de obicei opune rezistenta.

Exista mai multe tipuri de KUMITE dintre care amintim:

• KIHON KUMITE – se realizeaza de obicei pe 1 pas (ippon kumite), 3 (sanbon kumite) sau 5 pasi (gohon kumite). Amandoi, atacatorul si “victima” iau pozitie de lupta. “Agresorul” anunta tehnica pe care o va folosi (sau aceasta va fi stabilita in prealabil de sensei.) Dupa ce a anuntat tehnica, iar oponentul a confirmat ca a inteles, cel care ataca se indreapta spre oponent si aplica tehnica anuntata anterior. Cel care se apara va aplica cea mai potrivita tehnica pentru tipul de atac la care este supus. In timp se se apara, acesta va face un pas inapoi. In cazul celor mai avansati “aparatorul” poate sa faca pasul spre atacator.
• JYU-IPPON KUMITE – sau lupta “semi-libera” se realizeaza la un pas. Cel care ataca anunta tehnica si o aplica in timp ce adversarul se va apara retragandu-se, iar apoi contra-atacand. Este posibil ca “atacatorul” sa anunte numai nivelul la care va ataca: jodan, gedan sau chudan.
• JYU KUMITE – “lupta libera” reprezinta cea mai avansata varianta de KUMITE. Aici nu mai exista numar de pasi prestabilit si nici anuntarea tehnicilor. Cei doi “combatanti” se afla fata in fata si aplica fiecare tehnicile pe care le considera potrivite. Este varianta cea mai agresiva si de obicei nu se practica din prima zi de antrenament.

Gichin Funakoshi este cel care a pus bazele acestei arte martiale, iar numele ei are legatura directa cu el. Funakoshi era profesor si poet, iar in viata literara si-a ales pseudonimul SHOTO, insemnand literal “valuri de pin”. Mai tarziu, Maestrul Funakoshi a explicat cum vantul care adia printre “valurile de pini” de pe Muntele Torao i-a adus multa inspiratie.

In 1936 Maestrul a deschis un dojo in Tokyo. Acesta a fost numit SHOTOKAN de catre studentii sai, iar acest nume a devenit popular si in cativa ani, odata cu popularizarea stilului practicat de Shoto in scoala sa, numele scolii s-a extins si asupra stilului. Numele SHOTOKAN s-a format de la Sho (pin), To (val) si Kan (casa ori scoala).

O mare dilema s-a iscat cand s-a pus intrebarea: este Shotokan-ul un stil, unul bine definit, fara legatura cu altceva?

Raspunsul a venit chiar de la Maestrul “Shoto”. Intr-unul dintre antrenamente, unul dintre studentii sai a spus ca el practica stilul Shoto Ryu. Auzind acesta Funakoshi s-a infuriat si i-a spus TU PRACTICI KARATE SI NUMAI KARATE.
KARATEUL ESTE NUMAI UNUL.

Practicantii de karate primesc grade, pentru a le recompensa munca si pentru a le fi mai usor sa-si dea seama de statutul pe care il au in scoala. Rangul pe care il au este reprezentat de centuri colorate.

Ideea acestor centuri i-a venit prima data in minte lui Funakoshi cand acesta s-a imprietenit cu “parintele” judo-ului modern, Kano Jigoro. Jogoro i-a oferit sala sa pentru antrenamente si acolo Funakoshi a observat ca studentii poarta o uniforma speciala si au la brau centuri de diferite culori. Acest lucru i-a placut lui Shoto, care din 1922 a inceput sa utilizeze acest sistem.

Initial sistemul de gradare prin centuri colorate era destul de simplu. Centura neagra pentru experti si alba pentru studenti. Un mit destul de interesant era ca incepatorii aveau centura alba, care se murdarea in timpul anilor. Sange, praf, transpiratie si altele faceau centura aproape neagra, astfel incat dupa multi ani practicantii ajungeau invariabil maestri.

Prima schimbare notabila a fost introducerea centurii maro. Primul sistem institutionalizat de centuri este acela de 4 culori (alb, verde, maro si negru), sistem ce se bazeaza pe cele 4 anotimpuri. Albul este echivalentul primaverii si al nasterii. Anul japonez incepe in 21 martie, considerata prima zi de primavara. Verdele coincide cu vara, maro este toamna si iarna este simbolizata de negru.

Au fost selectate aceste culori pornind de la acesta premiza? Este discutabil, unele documente sustinand acesta ipoteza, altele infirmand-o. Unii au popularizat un mit al centurilor colorate. Se spune ca aceia care au centuri albe sunt novici, iar centurile trebuie sa fie imaculate. Verdele inseamna petele de iarba, maro este culoarea prafului si a noroiului, iar negru vine de la pete de iarba, noroi si sange.

Exista insa si niste probleme cu acest mit. Prima este iarba, care la japonezi nu este cultivata in gazoane ca in alte zone geografice, din simplul motiv ca nu au loc de asa ceva. Si cea mai importanta problema: japonezii isi spala centurile, infirmand astfel un alt mit prin care practicantii de karate erau sfatuiti sa nu isi spele centura, pentru ca acesta ar fi un semn de lipsa de respect.

Astazi se practica un sistem bazat pe grade (centuri) inferioare numite Kyu si superioare Dan.

10 Kyu – prima centrura alba ce se poarta la intrarea in sala si apoi in ordine inversa 9 Kyu – centrura alba, 8Kyu – centrura alba si o tresa rosie la unul din capete, 7 Kyu – centrua alba si doua trese rosii, 6 Kyu – centrua alba si trei trese rosii, 5 Kyu – centura galbena, 4 Kyu – centrua portocalie, 3 Kyu – centura verde, 2 Kyu – centrura albastra, 1 kyu – centrura maro; in continuare sunt gardele superioare: centrurile negre ce incep de la 1 Dan pana la 10 Dan.

COMPETITIA DE KARATE TRADITIONAL

In majoritatea sporturilor competitionale insasi regulile de competitie le definesc.

Artele martiale au un lung istoric cu o forma competitionala numita “Shi-ai” – un mod de a se testa unii pe altii, testand progresul realizat in urma antrenementului si un ghid excelent asupra dezvoltarii ulterioare si nu un mod de a invinge.

Astazi, competitia de arte martiale a devenit foarte populara devenind un fenomen sportiv.

Regulile de competitie reprezinta o forma semnificativa pentru a determina principiile sportului.

Daca regulile de competitie nu respecta esenta artelor martiale, inseamna ca este un sport fundamental diferit.

Pentru a retine esenta artelor martiale, regulile de competitie trebuie sa contina principiile tehnice si psihologice ale disciplinei.

Regulile de competitie trebuie sa asigure siguranta sportivilor, sa reduca erorile umane (erori de arbitraj), sa creasca interesul si aprecierea publicului.

Karate-ul traditional este promovat ca un sistem compact, fara diferente intre antrenament si competitie, totul avand ca fundament un cod de reguli si principii, dand posibilitatea practicantului sa-si conduca corpul spre o dezvoltare cat mai completa din punct de vedere mental si fizic.

Principalul scop al karate-ului este educatia in ideea ameliorarii continue a caracterului uman, iar competitia nu este decat un mod de testare iar arbitrii sunt de fapt  maestri care indruma.

Competitia reuneste armonios principiile ce stau la baza formarii practicantilor de katrate traditional: TODOME - maxima eficienta, principiu fundamental ce face diferanta dintre Karate-do traditional si Karate-ul sportiv; ZANSHIN - spirit treaz; KURAI - noblete.